Proză

A tunat...

După rafala de vânt nimic nu mai era la fel. Înlemnit, uitându-se la cele șapte rânduri de anemone culcate la pământ.Venea acum spre el ,știa ce va urma ...se apropia repede...
_Unde-ai fost ,pe unde ai umblat,de câte ori ți-am spus?
_Nu aș fi avut nici cea mai mică șansă să le salvez,chiar dacă aș fi fost aici!
_Nu încerca să disimulezi! Ai uitat?Nu cred că vei mai avea prilejul să mai zâmbești vreodată și nici să-mi fii prieten!A trecut pe lângă tine,ai ignorat sfaturile mele,nu ai făcut nimic!
_Nu mai vreau să justic nici măcar o singură secundă din tot ce a fost și s-a întâmplat!Durerea mea e acum de două ori mai mare decât a ta!
_De ce??? Nu e posibil!!!
_Ba este....Pentru că și eu mă descompun in mii de bucăți incolore de abis ...Dar mai presus de toate...durerea ta mă sfâșâie precum un leu iși sfâșie prada!
¬A tunat puternic și vocea lui i-a încremenit!
_Voi? Tu ?Voi vă iubiți ,aici în Regatul meu?
_Tu? Tu ce pretinzi a-mi fi unică ești a lui?El are stări de sfărșit pentru durerile tale???
_Iar tu? Nu-ți vor ajunge nopțile de neliniști și nesomn în care viața-ți va inota de-acum,pentru îndrăzneala trăirilor tale! Să îmi apari în vise doar ,să –mi ceri să te iert și să te dezleg de făcătură!Să nu mai sufli și să nu mai cugeți la răsărituri de Soare nicicând!
Liniște...și lacrimi doar !Ploua cu lacrimile ei și anemonele-i sub picioare sângerau încă fără pic de vlagă! Cel din urmă plecase inapoi spre același loc unde o iubea adesea și unde o sărutase pe tâmpla dreaptă,punându-i în mână o singură culoare din Curcubeul lor .
Se stinseseră o parte din stele ,muriseră o parte din flori și iubirea sângera doar dintr-o simplă adiere de cuvinte! Erau doar cuvinte prinse dint-un zbor care nu avea aripi,rost sau noimă! Nu știa nimeni nimic! Doar cel dintâi avea taina lui.O purta cu el de mai demult fără s-o fi destăinuit !Fără s-o fi dezlegat din inimă sau s-o fi lăsat uitată intr-un boboc de anemonă violet! 
Noaptea venise așa cum obișnuia să vină ...Era senin și totuși se unduiau în aer un fel de siluete a doi pierduți in făcături și neliniști.
Ea,plecase înapoi și luase cu ea același voal de mătase parfumată din care își mai împlitese zile în care să viseze la liniști cu umbre de iubire !Nu mai era la fel drumul spre cel de-al doilea.Era necunoscut acum și nu mai credea în nimic.Necunoscutul i se părea acum cunoscut și nu mai dorea nemurirea fiindcă durerea o transformase în mii de fire de iarbă culcate la pământ așa ca și anemonele.
Ramona Roman
Iunie/26/2014